Epilog

O iubea. O iubea cu toată ființa lui, așa cum probabil citești prin cărți sau vezi într-o aberație de film. O iubea pur și simplu… Nu știa de ce, nu știa cum… Dar știa – mai exact, simțea – că nimic nu poate exista în absența ei.

Își amintea vag, foarte vag cum a resimțit-o prima oară, cum i s-au tăiat picioarele când a văzut-o, cât de minuscul s-a simțit în fața marii întâlniri… cum i s-a scurs tot aerul din piept… cum timpul s-a blocat pe ei, arătându-le de ce-s insignfianți. Confuz era când se chinuia să-i reconstruiască mental chipul, să-i vadă zâmbetul trist. Nu cunoscuse, de-a lungul mileniilor, împlinirea începuturilor. Și resimțea durerea fizică la modul organic. Ca fără o mână, ca fără o ureche. Da, ca fără… Tot!

Îi resimțea lipsa acut. Nu putea respira, nu putea înghiți, nu putea vedea. Cu palmele nu putea apuca obiecte mici sau mari, cu tălpile nu putea călca nici măcar pe urma pașilor ei. Deși nu-și dorea nimic altceva. Inima și-o pipăia zilnic, sperând în minunea care să-i permită continuarea existenței. Da, eternitatea nu-i deloc atrăgătoare de unul singur, aflase asta în timp.

Blestemat să uite și să rătăcească ev după ev în căutarea ei, se lovise de mărginirea ființelor căutând ființa. Universul îi hărăzise supliciul la scurt timp după ce  conștientizase fericirea inițială. La fiecare încercare durerea devenea insuportabilă. Fiecare eșec experimenta noi suferințe fizice…

Cu o singură excepție, nimeni nu putea înțelege drama prin care trecea. Iar excepția îl blestemase și-l rupsese, lipsindu-l de ea…

Închise ochii, iar lacrimi de sânge îi picurau pe bărbie… Nu, nu mai putea… Voia, dar se simțea secătuit. Trupul începu să-i tremure spasmodic, iar Vocea…

– Te vei numi Andrei. Pleacă, găsește-o!

Închise ochii. Spera pentru ultima oară…

Poveste – capitolul III

– Chiar așa?! Chiar așa ce? Sper că nu faci iar mișto de mine…

– Nuuuu, nu ai înțeles! Încercam să-mi găsesc mie explicații. Și am găsit una: eu nu fac așa ceva pentru că așa ceva nu mi s-ar fi putut întâmpla. Niciodată! Crede-mă! Nu am făcut și nici nu credeam că voi face așa ceva. E… ciudat, nu știu să-ți explic. Nu pot, nu știu.

– Pari om cinstit, zâmbi el, în vreme ce Iulia râse, amuzată de replica lui. Atunci… să înțeleg că te-am dat eu gata de mi-ai răspuns la sărut?

Se uită la ea și, pentru prima dată, lui Mircea i se păru c-o vede înroșindu-se:

– Are vreo importanță? bravă ea, susținându-i privirea.

– Da, fac un sondaj de opinie în acest tren și-l încep cu ființa ta, glumi el, iar ea nu se mai opri din râs mai bine de un minut. Râdea frumos, ochii mari îi jucau după vibrația clinchetului, încălzindu-i sufletul. Asta simțea și tot ce-și dorea era ca aceste clipe să dureze la infinit.

– Altă întrebare! La asta nu răspund, și scoase limba la el, maimuțărindu-se. Ceea ce se dovedi o manevră „greșită”, căci el se repezi și o sărută, lipind-o de ușa compartimentului. Li se auzeau doar răsuflarea și bătaia inimii. Contopite într-o singură pulsație, regăsite în aceeași ființă. Unică, primordială. Prin toți porii, de-a lungul venelor resimțea cum viața însăși ia naștere. Sângele lui era sângele ei, iar ființa fremăta. Când o lăsă în sfârșit din brațe, ea zâmbea pierdut și fiecare încerca să se regăsească.

– Ce simți când mă săruți?

– Cum îmi palpită inima, spuse ea șoptit. Bate, se agită, parcă vrea să fugă…

– Vrea să fugă la mine, îți spun eu, șopti și el, cu nasul afundat în părul ei, adulmecându-i urechile, gâtul, totul. Nu respira, nu putea trage-n nări nimic în afara mirosului ei. Iar ea… stătea nemișcată, cu ochii larg închiși, parcă ascultându-i ritmul inimii.

– Da, ar vrea. Sigur vrea, se auzi gânguritul ei în urechea lui.

– Păi e simplu: te-am găsit, m-ai găsit, fugim în lume. Ce poate fi mai lejer de atât? Cred că pot renunța la tot și să mă dedic acestui lucru. Cred că aș putea renunța și la mine. Deși te cunosc de al dracului de puțin timp, te percep ca parte din mine. Simt că mă doare și mi se alină suferința doar când te țin în brațe. Înțelegi?

– Da, înțeleg. Și încerc să disting dincolo de asta… Eu simt o liniște în prezența ta. Imensă, iar eu iubesc liniștea. Mă faci să râd, iar asta-mi încălzește sufletul. Mă simt bine, bine de tot în prezența ta. Doar că… lucrurile nu-s deloc simple. Nu mă vei putea înțelege. Nu ai cum. Eu nu mă pot desprinde din lumea mea. Nu pot…

– Vorbești ca și cum ai veni cine știe de unde. Pari reală. Ai ochi, mâini și picioare, ai sâni și fund, așa că pot spune că simțurile nu-mi arată că ai fi altfel. Doar nu ești de pe Marte, corect?

– Oooffff! Vezi? Ți-am spus că nu vei înțelege… Și nu din vina ta, ci pentru că nici eu nu pot înțelege ce și cum se petrece, cine sunt și de unde vin…

– Vii de la Tg-Jiu și mergi la București. E simplu, nu crezi? încercă el să glumească, sperând să-i fure un zâmbet. Simțea tensiunea din aer, simțea că nimic nu e atât de banal pe cât voia el să creadă…

– Nu, nu e deloc și simți și tu asta, spuse ea, privind adânc în ochii lui. Uită-te la mine, privește-mă și spune-mi că e simplu. Poate am să cred asta. Dar nu e deloc așa… Nu acum. Poate niciodată nu va fi cazul. Nu știu.

– Dar eu…

– Șșșt! Nu spune cuvinte grele, dragul meu uriaș! șopti ea, trecându-și degetele prin părul lui. Nu spune, te rog! Nu mă face să mă simt aiurea, mai aiurea decât îmi este acum. Te rog! Sufletul meu te roagă asta.

– Uriaș?! Dacă io-s așa cum spui, tu nu poți fi decât… un piticot! Știi tu cum arată piticoții? Sunt niște ființe din basm, drăguțe și misterioase tocmai prin aspectul lor. Dacă mă uit mai bine, din profil… semeni cu unul, râse Mircea, luând-o de mână și apropiind-o de el.

– Nu te cunosc, dar nu știu dacă putea vreun alt bărbat să-mi zică „piticot”, șopti ea, lăsându-și capul pe pieptul lui. Nu știu unde sunt, nu știu unde suntem, dar acum, în clipa asta, nici nu mă interesează… Dac-aș avea o putere, aș opri timpul în loc chiar acum… Dar sunt slabă, nu pot decide nici pentru mine.

– Păi nu au piticoții puteri magice? Haide, uimește-mă cu un truc, fă ceva să rămânem așa! aproape c-o imploră el.

– Nu pot face rău, iar magia mea ar duce lucrurile tocmai în direcția asta. Deși probabil mi-ar face bine și… poate și ție. Dar nu pot.

Și începu să plângă. De data asta, nu era acea descărcare nervoasă la care Mircea asistase și pe care avusese impresia c-o provocase. Nu, era un alt soi de plâns…

…

– Auzi, ești tâmpit?! Nu vezi pe unde calci? Chiar nu poți să caști ochii ăia?

Simți că-l ia cu leșin. „Nu, nu se poate, am lovit pe cineva. Am senzația că am mai făcut asta o dată azi… Iar vocea asta… și ochii ăștia! Ce se petrece cu mine?”

– Hai, dom’le, să vă dau bilet, că pleacă trenul și poate-l pierdeți și pe ăsta! țipă casiera, uitându-se disprețuitor la el. Aveți loc cu domnișoara-n vagon. Drum bun!

 

 

 

Poveste – capitolul II

–  Alooo, ce pisică ți-a mâncat limba de nu-mi poți răspunde? hohoti fata, privindu-l țintă, cu o expresie amuzată până peste poate. Sau… vreo pisicuță era, corect?

– Ce spui?! Ăăăă! Nu am fost atent la tine… De fapt, eram atent, dar…

– Dar ce? Cum vine treaba asta: erai sau nu atent? Că nu înțeleg!

– Păi… nu te ascultam, dar mă uitam la… și se simți ridicol, pe deplin conștient că se înroșise probabil pentru a mia oară în doar câteva minute. Își drese glasul cu greu, urmărit de acei ochi mari și curați, acum teribil de zglobii:  Da, da, mă uitam la ochii tăi! Sunt atât de mari! Nu cred că am văzut foarte multe fete cu ochi atât de mari și…

Fata râse scurt, accentuându-și parcă vorbele:

– Mi s-a mai spus treaba asta. Apoi continuă ironic – sau așa simți el biciul cuvintelor ei: Nu ești nici primul și, în mod cert, nici ultimul care-o face! Mulțumesc, ce să zic? Da, mulțumesc!

Iritat, Mircea nu se mai abținu, nepăsându-i dacă o supără sau dacă ea nu-i va mai vorbi apoi:

– Tot timpul ești așa ciufută sau ai zile speciale, când te iei la întâmplare de proști pe stradă?! Chiar nu poți respira dacă nu mă ironizezi la fiecare trei secunde?! Te deranjează prezența mea în nenorocitul ăsta de compartiment? Spune-mi! Pot pleca, nu s-or fi ocupat toate locurile în trenul ăsta, stai liniștită! Ete drăcie! Nu-s obligat să-ți suport figurile, păpușă!

Ea coborî privirea până atunci amuzată și îngăimă încurcată:

– Scuză-mă, chiar… Chiar îmi cer scuze, nu asta am vrut… Pe bune, iartă-mă!

Și începu să plângă în hohote, absolut neașteptat pentru Mircea, care avu secunde bune până să reacționeze. Făcu un pas către ea și o luă în brațe, mirându-se și el de un astfel de gest ciudat, pe care nu-l făcea față de străini. Și foarte rar față de cei apropiați…

– Stai, stai! Nu mai plânge! Offf! Iartă-mă c-am spus alea, nu știu ce-i în capul meu… Ce dracu’? Chiar nu înțeleg de ce am spus așa ceva! Nu e treaba mea, nu e frumos să spun vorbele alea. Mă ierți, te rog? Na, că nici nu știu cum te cheamă… Offf!

– Iu…liiia, spuse fata, umerii tresăltându-i la fiecare rafală de plâns. Iulia, rosti ea ridicându-și privirea spre el. Nu e viii…na taa! și iarăși vorbele i se opriră în spasmele plânsului, parcă reliefându-i și mai mult trăsăturile suave ale feței. Iar ochii… Dumnezeule mare, mic și mijlociu, ce ochi!

Bulversat și complet irațional – cum s-a justificat mult sinelui după acest moment -, Mircea o cuprinse și mai mult în brațe, îi săltă bărbia plină de lacrimi și o sărută prelung. Da, scurt și fără să aștepte să vadă vreun semn venind de la ea. Nu-și explică de ce făcuse asta și… oricum nu ar fi avut ce să înțeleagă. Senzația lacrimilor ei pe obrajii lui era una ciudată, dublată de intensitatea sărutului propriu-zis, iar asta îi dădea înțepături în tot corpul. Sigur, nu avea planificat așa ceva când plecase de acasă fără doar și poate, însă nici nu i-ar fi trecut prin cap să nu sărute buzele criminale din fața sa, peste care încă picurau lacrimi. Și pe care întreaga ființă le cunoștea. Da, sentiment străin, pe care nu-l experimentase vreodată la adresa cuiva. Nici măcar a celor de care fusese foarte apropiat cândva. Și iubise intens nu o dată. Sau așa-i plăcea lui să creadă… O simțea aproape lui pe această străină, această ființă ce-l iritase de la primul contact, această creatură de nu se știe unde apărută, cu niște ochi atât de mari, de profunzi… Își aminti vrăjeala aia de-o citea pe Facebook: „Ochii sunt oglinda sufletului” și încercă să zâmbească, dar se simți strivit de presiunea buzelor flămânde. Îi răspunse cu aceeași intensitate, sperând că sărutul nu se va sfârși vreodată. După o eternitate – mda, timpul e relativ mereu -, ea se desprinse din brațele lui și o auzi oftând. Lacrimile i se urcaseră aproape complet pe obraji. Stătea în brațele lui și se uita parcă pierdută spre stânga. Oftă încă o dată:

– De ce oftezi? o întrebă mângâindu-i fața, căutând conturul buzelor pe care le sărutase patimaș cu doar câteva clipe în urmă. Am greșit cu ceva? Hai, spune-mi!

Ea zâmbi trist – pentru a a nu știu câta oară, așa i se părea lui Mircea:

– Nu, nu. Nu e vorba de asta. Cu ce să fi greșit tu? Nu. Doar că… eu nu… Eu nu fac așa ceva!

Mircea răspunse imediat, zâmbind fără să vrea:

– Și ce te face să crezi că eu procedez așa cu persoanele pe care le întâlnesc?! Mai ales cu ființele care, să fie treaba treabă, mă mai și irită! Știi, chiar nu mă pup cu lume străină pe stradă. Nici măcar în tren.

– Daaaa! Chiar așa!

Poveste – capitolul I

Ajunse în gară în ultima clipă, fiind foarte sigur că nu avea cum să prindă acel nenorocit de tren. „Bine, nu e mare scofală, oricum nu am reușit nici săptămâna trecută, iar ăia nu mi-au zis nimic”, își spuse zâmbind, dar cu pasul grăbit spre casa de bilete. Rămase uimit când văzu că, deși se pleca în câteva minute, totuși era coadă. Putea să mai facă ceva când încă trei persoane stăteau în fața lui și aia de la casă – figură ștearsă, ca la orice ghișeu – se mișca în reluare? Absolut nimic!

Nu știa prea bine ce le va spune celor care-l așteptau și la care devenea clar că nu va ajunge nici azi… Fără să-și fi propus, le mai înșelase o dată așteptarea, în urmă cu șase zile, când îl chemaseră la discuții, lăsând să se înțeleagă că-i acceptau toate condițiile. Postul era unul important, o știa  prea bine. El avea nevoie de-o schimbare poate radicală, iar ei căutau pe cineva ca el, căci nu era deloc ușor ce-și doreau. După ce-și depusese C.V.-ul mai mult la mișto (nu putea uita nici acum pariul cretin făcut la bere, când pierduse și fusese obligat de Mihai și Adrian să-și țină promisiunea), neavând speranțe că va fi băgat în seamă, iată că… îl sunaseră într-o după-amiază epuizantă, când îi venea să se agațe de tavan, ca liliecii, și să doarmă o veșnicie. Când a auzit propunerea, a râs și l-a întrebat pe tipul de la capătul celălalt dacă nu e vreo glumă proastă. Și…

– Auzi, ești tâmpit?! Nu vezi pe unde calci?

Se uită uimit, trezit din toropeala gândurilor, căutând sursa – o voce de copil, dar cu inflexiuni dure – care-l apostrofase. Văzu fata din fața lui și o privi cu atenție, neînțelegând ce-i făcuse. Era – sau așa-i părea lui – furioasă și o întrebă încurcat:

– Scuză-mă, am făcut ceva?! Chiar nu-mi dau seama, s-a întâmplat ceva?

– M-ai călcat și te prefaci că nu ai simțit, asta s-a întâmplat!

Se simți roșu în secunda următoare: furat de imaginile din cap, nu văzuse că lovise pe cineva.

– Mii de scuze, nu te-am observat! Iartă-mă! Chiar nu am vrut…

– Sigur! În fine, spuse ea țâfnoasă, nu mai contează. Un bilet la București, vă rog!

Casiera se uita amuzată la ei. Avea obrajii ca focul când ajunse la casă și ceru fâstâcit un bilet spre București. Nu sesiză luminița din privirea femeii, care-i luă automat banii și-i întinse tichetul. Auzi strigarea din stația gării, semn că trenul se pregătea să plece. Căută cu privirea vagonul 9, la care ajunse încă sub impulsul emoțiilor din urmă. „Ce dracu’, să nu văd că lovesc pe cineva?!”

Intră în vagon și… crezu că moare: în compartimentul său se așezase confortabil duduia de-l muștruluise acum câteva minute. Vru să treacă mai departe, sigur că era cea mai bună variantă, dar îi văzu fața tristă și rămase încremenit: chipul de copil neajutorat, înfiorător de trist, îi împietri deplasarea spre alt compartiment. Simțea că nu se poate mișca în vreun fel și nu-și explica motivul… Se uita prin geam la ea, pierdut, fără țintă. Senzații confuze îi învălmășeau mintea, făcându-l să se întrebe unde – sau de unde, mai exact – știa chipul acesta. Oricât se forță, nu găsi un răspuns. Bulversat și spunându-și că totuși e compartimentul în care stă, intră, continuând s-o fixeze cu privirea.

– Salut! Sunt Mircea…

– Salut! Aaa, tu! Ăăă… Scuză-mi ieșirea de mai devreme, am înțeles apoi că nu m-ai observat. Dar de ce te uiți așa la mine?! Știu că nu am cea mai bună zi, dar nu-s atât de urâtă. Adică… sper! și începu să râdă, dându-și părul pe spate și fixându-l, preț de câteva  secunde – pe care el le percepu o eternitate. „Doamne, ce ochi mari are! Cât sunt de mari!!!”

Scoase niște sunete aproape imperceptibile, dându-și seama cât e de penibil după expresia ochilor ei („Băi, ești nebun! Ce ochi are!”), așa că începu să râdă și el, întrebând-o:

– Auzi, sigur nu ne cunoaștem de undeva? Îmi pari cunoscută, foarte cunoscută și…

– Lasă-mă să ghicesc, nu știi de unde să mă iei! Așa agăți tu fetele? și începu să râdă cu atâta poftă, că îi venea s-o pălmuiască. Apoi, dintr-o dorință inexplicabilă, își dorea s-o sărute.

– Deci?