Apus

Toată viața îi fusese frică de Dumnezeu.

 

Mai întâi din auzite. Nu simțea explicit, dar intuia că-i acolo…

fără formă, gust sau miros, dar presupus undeva,

asta voia să creadă.

Uneori se îndoia, apoi negarea urla-n Ființă.

Fapte, locuri, oameni… bucurie ori durere,

în toate căuta un semn.

Nu-l vedea, simțea că nu (mai) știe să citească

ori că limba-i era complet necunoscută…

 

Acum, la final, lui Dumnezeu îi era frică de el.