Simțea că-i crapă capul. Senzația era difuză, durerea nu era neapărat una foarte mare, insuportabilă, însă iritantă cu draci. Partea proastă abia de-aici încolo se ivea: era vineri, mai avea cam jumătate de oră de stat la serviciu și încă vreo două zile de lucrat cu nasu-n hârtii. Exista varianta de a lăsa treaba pentru luni, dar el nu făcea așa ceva. De fapt, nu făcuse vreodată chestia asta. I se părea injust față de ceilalți – șef, colegi – să lase treburile de serviciu neterminate. Intuia clar că doar el era așa, că tuturor celorlalți li se rupea, că nu dădeau doi bani pe ideea de responsabilitate, dar… el nu putea să fie așa și pace!
Se uită la ceas și oftă. Apoi zâmbi. Da, știa că existau colegi în firmă care nu-l agreau tocmai din pricina spiritului său de corectitudine, de dedicare firmei în care lucra… de niște ani buni. „Chiar, sunt aici de 11 ani. Sau… stai, cumva 12?!” Luni dimineața, când se va întoarce, o să treacă pe la Personal și o s-o întrebe pe Carmen de cât timp „prestează la ăștia cu multinaționala” – cum ar fi spus Gigi…
Telefonul sună prelung, smulgându-l brutal din marea de gânduri. Tonul de apel se auzea clar, frumos, exact cum trebuia să se distingă sound-ul unei trupe rock. Iubea acest gen, iar gălăgia sunetelor îl relaxa teribil. Doar că… aproape-i stătea inima-n loc când auzea melodia asta. Deh, amintiri dureroase! Răspunse absent:
– Da!
– Alooo! Ce ești, bre, așa… pe lângă telefon?! Mai aveam puțin și închideam, pe bune! Era Sorin, șeful său, cel care coordona întregul departament. N-ai mai plecat, pretenaș? Știi cât e ceasul?
– Șefu’, mai am și…
– Nu mă interesează cât mai ai tu de lucru! Lași pentru luni, chiar nu mă interesează, da? Să știi că nu-ți face firma statuie dacă-ți crapă curu’ aici, înțelegi? Sorin folosea un limbaj dur, dar cu toții știau că ține la oameni. Avea un suflet mare; recent, se certase cu big boss, cel de zonă, pentru zilele de concediu ale unui băiat de la Pază. Deci, băiețică, o întinzi acum, da?
– Păi, situația aia de…
– Băi, răspund eu, clar? Luni dimineața vii de la 7.30, dacă asta te face să te simți mai bine, și termini, ok?
– Biiine, gata, dar…
– Nimic! Hai, treci la un vin, dă-i pe gât o bere! Ia-ți un prieten, fugi să papi, fă ceva util! La dracu’, e vineri! Ia o gagică, fugi în club, dă-i la buci ca nebunu’, orice! Și începu să râdă zgomotos, apoi îi închise la fel de brusc cum îl sunase.
Mergând spre casă, se gândea amuzat ce tip de gașcă e Sorin. Nu mulți șefi sunt construiți ca al lui. Îi mulțumi în gând când se opri la barul de pe strada lui. Făcuse un duș scurt – rece ca gheața, cum învățase în facultate -, iar acum se așeza confortabil la prima masă, unde-și făcea veacul vinerea și sâmbăta. La scurt timp apăru și Gigi, însoțit de Liviu și de două fete. Pe Ana o știa, ieșea uneori cu ei pe la concerte. Cealaltă… mda, cealaltă era cineva necunoscut lui. O măsură de când o văzu intrând pe ușa barului, gândindu-se dacă o mai văzuse undeva. Cândva, nu știa unde. În fine, își spuse zâmbind, sunt nebun, fata asta are așa o față comună…
– Salut, gașcă! Ce vești, povești pe la voi? întrebă sorbind din berea rece.
– Nimic, dragule, îi replică Gigi, sunt sătul de săptămâna asta ca de mere acre. Mi-ai luat și mie una? și arătă cu degetul spre sticla de bere.
– Nu, pisoi, de unde să știu când ajungi?! Se răcea, nu-i păcat de ea? Tu mi-ai luat ce te-am rugat? și râse scurt. Era un apropo ieftin, poate bădăran, dar mai făceau glume stupide unul cu celălalt.
– Nu vezi că-s două? se băgă și Gigi-n joc, în râsetele Anei și sub privirea ironică, dar plină de interogații a necunoscutei. Care făcuse ochii mici de tot, măsurându-l la rândul ei scurt. Se simți dator să schimbe subiectul și încercă s-o abordeze:
– Salut, eu sunt…
– Lasă, dragule, nu te mai formaliza. Știu cine ești, mi-a făcut ăsta capu’ mare de-o oră – spuse ea și arătă spre Gigi, care se înroșise de atâta râs. Hai, bem o bere?
Iar seara deveni subit foarte amuzantă. Nu se mai simțise de multă vreme atât de descătușat, atât de liber. Parcă nu era el… Râseseră, jucaseră darts, iar berea cursese în valuri, exact ca durerea de cap pe care o simțise apoi până sâmbătă seara. Azi era luni și săptămâna se anunța foarte lungă și anostă. Singura consolare, dacă putea spune așa, era că luase numărul Cristinei, „necunoscuta” de vineri, și o sunase ieri. I-a răspuns fără chef, cumva descurajându-l. Nu acceptase să se vadă la o cafea, era ocupată… Avea el idee ce însemna acest „ocupat”, se documentase de la Gigi: fata era prinsă într-o relație din care voia să scape. Sau, în fine, așa afirma ea, căci toți suspectau că nu-și dorea asta cu adevărat. Se simțea oarecum atras de ea, dar nu-i stătea-n fire să se bage-n chestii neterminate.
Ionuț Catrina 