Îmbrățișează vântul, călătorule, de vrei să-i simți durerea;
Ascultă vântul, îi vei intui chemarea.
Privește vântul, călătorule, înțelegându-i zbuciumul;
Simte vântul, în haosul lui, și fă-l să nu moară…
Pipăie vântul, călătorule, de simți că-i același ecou.
Urlă și plângi, căci mâine e azi,
Iar azi e departe…
Ai grijă de vânt, călătorule, și alină-i durerea.
Am urmărit cu atenție postările președinților sau șefi de guverne din întreaga lume după tragedia de la Barcelona. Încă o dată, fără teama de a greși, am remarcat fățărnicia puternicilor lumii și ai momentului, în frunte cu fanfaronul filonazist de la Washington și cu cinicul „țar” rus.
Vladimir Putin, probabil cel mai feroce lider al Rusiei moderne (da, cred că-l depășește, la unele chestiuni, chiar și pe eroul lor național, marele criminal de război Iosif Vissarionovich Dzhugashvili a.k.a. Stalin), a transmis un așa-zis mesaj de condoleanțe care ar fi emoționant până la lacrimi dacă nu ar fi dublat de rugămintea adresată Vestului (inclusiv Unchiului Sam) de a se realiza o unire a eforturilor tuturor popoarelor împotriva terorismului. Sub presiunea unor noi sancțiuni economice, Putin cere capitaliștilor practic o relaxare a presiunii pe Rusia. Dar cine solicită asta? Președintele unui stat suspectat că aminetează, sub o formă sau alta, focare de conflict pe tot mapamondul. Chiar și flagelul terorist are un fundament solid în sprijinul rusesc…
De partea cealaltă, actorul de comedii proaste americane – ales de un popor la care o bună parte a lumii se uită cu o admirație cretină – a dat și el un comunicat pe Twitter (”The United States condemns the terror attack in Barcelona, Spain, and will do whatever is necessary to help. Be tough & strong, we love you!”). Bă, mă lași?! Tu văzuși ce-ai scris?! Statele Unite ale Americii, recunoscute drept colosul ce a sprijinit/sprijină (ne)oficial manifestări radicale/teroriste/conflictuale în numeroase țări ale lumii (clasicul „Divide et impera!”, lua-l-ar dracii!) a asigurat, nu cu mult timp în urmă, instruirea a numeroase persoane din zonele Orientului – mai apropiat sau mai îndepărtat…
Nu mai vorbim de faptul că apare o întrebare firească: dacă toată lumea condamnă terorismul, de unde au ăia bani&arme în continuare de fac prăpăd în numeroase zone/regiuni?! De la mine? Nu. De la voi? Nu. Preponderent au de la cele două entități statale amintite mai sus.
Mi-e scârbă de atâta ipocrizie. Știu că aceste opinii nu schimbă geopolitica ori strategiile politico-militare ale lumii, dar poate mai deschidem ochișorii când halim pe nerăsuflate gogoșile umplute cu rahat.
Ce avea să facă în după-amiaza asta? Era sâmbătă, abia deschisese ochii și se simțea cuprins de o energie inexplicabilă. Muncise până târziu la birou, iar pentru azi – trăiască sacrul weekend și ăia de l-au inventat! – oprise inclusiv alarma telefonului. Nu voia sub nicio formă să se trezească până-n 12.00, dar iată că era doar 09.30 și ceva parcă-l înghiontea să se dea jos din pat. „Habar n-am de ce, dar simt un chef teribil să ies prin oraș”, își spuse amuzat, biciuit de apa rece a dușului. Paradoxal, ura să iasă din casă prea devreme dimineața în acele zile când era liber. Astăzi… era altceva.
Savură cafeaua aburindă, mestecând tacticos dintr-un măr de un roșu aprins. Obicei vechi și, din câte auzise de la un nutriționist, destul de sănătos. „Uite cât bulan au unii, fratele meu!”, remarcă oarecum invidios când citi pe laptop știrea cu un american ce câștigase un premiu cu multe zerouri în coadă. „Ce-o face lumea cu atâta bănet? Sigur altfel vezi viața”. Se consolă rapid cu ideea că e ok și viața lui de corporatist într-un mare oraș, cu șanse mici – e drept – de a-i fi mărit salariul în următoarele șase luni.
Ieși din casă, verificând de două ori dacă închisese ușa. Simplu, prin apăsarea mânerului ușii de trei ori. Alt obicei, ăsta și mai vechi, întreaga copilărie aflându-se sub spectrul amenințării că poate uită ușa deschisă. „Deh, obiceiurile vechi mor greu, dragă!”.
Ajunsese deja în centrul vechi al orașului – când oare, că mersese lejer, fără vreo grabă?! – și își aminti că nu luase bateria externă a telefonului. Pipăi speriat telefonul, în speranța că inevitabilul nu avea să se producă. Ba da, iată că spaima omului modern se adeverea încă o dată: i se închisese, după o noapte în care uitase, din cauza oboselii, internetul pornit. „Asta e, îmi voi petrece altfel timpul”, încercă să se îmbărbăteze, în vreme ce se uita prin vitrinele magazinelor. Noul cu vechiu se îmbinau frumos în această parte a orașului, lucru ce-i făcea pe mulți să vină aici, să hoinărească ore-n șir printre străduțele alambicate, de unde puteai cumpăra oricând un medalion vechi, un tablou semnat de vreun pictor obscur sau mai știu eu ce alte chestii vintage. Nu era neapărat pasionat de așa ceva, dar se uita mereu cu plăcere la vreun obiect vechi, ascultând explicațiile vreunui anticar sau colecționar ce încerca să i-l vândă. Refuza politicos, încercând să nu se simtă ofensat celălalt.
Făcu un pas înapoi, mirat până peste poate. „De unde dracu’ a apărut și ăsta?! Și mai ales când?” Trecea regulat prin acest labirint al centrului vechi, dar nu observase niciodată magazinul deasupra căruia scris simplu, cu un scris de o grafie exemplară, dar din alte vremuri, „Anticariat”. Atât, nimic mai mult. Geamurile fumurii nu lăsau să se vadă ce era înăutru, iar treaba asta îl determină să intre. Îl rodea curiozitatea de a trece pragul unui loc pe care nu-l mai văzuse în viața lui. Simțea furnicături prin tot corpul, dar și o stare de neliniște pe care nu și-o putea explica.
Încercă să deschidă ușa, apăsând ușor pe clanță, dar constată că era închisă. Văzu, undeva la nivelul brâului, un buton roșu pe care apăsă. Ce rost ar fi avut acel buton acolo dacă nu pentru a se apăsa pe el, nu? După câteva secunde de o liniște mormântală, auzi un glas ce-l ruga să aștepte o clipă. Ușa se deschise, iar în pragul ei se ivi un omuleț ciudat, cu un șorț cafeniu ce acoperea niște picioare scurte. „Un soi de pitic bătrân cu niște ochelari foarte mari”, aproape că zâmbi el, uitându-se amuzat la ființa din fața sa.
– Mă scuzați, se poate?
– Vaaai, dar sigur! Cum să nu? Poftiți, poftiți! și omulețul se dădu la o parte din cale.
– Am crezut că este închis. Am încercat ușa și…
– Așa țin eu ușa. Așa a fost mereu. Prefer să nu intre oricine aici. Știți, poate sună ciudat, dar obiectele de aici sunt foarte valoroase, iar un străin care ar intra poate fi tentat să… ia ceva, spuse aproape încurcat bătrânul. Da, era fără discuție un om bătrân, dar nu i-ar fi putut spune nici măcar cu aproximație vârsta.
– Eu vin des pe aici, dar nu v-am văzut niciodată magazinul. Adică… anticariatul, replică el, vizibil emoționat. Din nou, fără explicație.
– Mda, m-am mutat aici de curând. Îmi place să văd locuri, oameni. Am timp mult și mi-l petrec vizitând cât mai multe locuri.
– Adică… vă mutați întreg magazinul periodic? rosti, nevenindu-i să creadă vorbele anticarului.
– Da, da, ceva de genul ăsta. Dar aici abia am sosit, nu plec prea curând, zâmbi omulețul. Nu prea curând. Am uitat să vă întreb: ce anume căutați aici?
– Poftim?! Aaaa, am intrat mai mult de curios, mă scuzați. Văd că aveți multe, foarte multe ceasuri. Iar remarca lui era perfect justificată. Cu puține excepții, toate obiectele din încăpere erau ceasuri. Mici, mari, cu forme regulate sau având cel mai ciudat aspect, ceasurile păreau că acaparaseră întreg spațiul.
– Da, cumpăr și vând ceasuri. Din tată în fiu facem asta în familia mea. Eu… am rămas ultimul. Le mai repar când se strică, le mai înlocuiesc piese… Dar nu arunc nimic, ele sunt tot ce am avut vreodată. Așadar, nu vreți să vă vând un ceas? îl întrebă anticarul, privindu-l pe sub ochelarii mari.
Încă o dată fu surprins de reacția lui când se auzi spunându-i omulețului că ar vrea să cumpere un ceas, dar nu știe pe care. „Ce dracu’, eu nu acceptam așa ceva! Nici nu am ce face cu un ceas vechi”. Dar nu mai putea da înapoi acum.
Anticarul îl plimbă prin toată încăperea, povestindu-i câte-n lună și-n stele despre un ceas ori altul. Acum chiar se simțea bulversat de atâta informație. Aflase multe despre cum funcționează mecanismele ascunse din micile „transportoare de timp”, cum le numea omulețul. Observă că, deși îi arătase multe dintre exponatele din magazin, totuși evita un colțișor unde, sub o dreptunghi de sticlă, se afla un ceas vechi de buzunar. Mai văzuse așa ceva în pozele vechi ale bunicului său, mereu întrebându-se cum i-ar sta cu un asemenea obiect ce venea din alte timpuri. Fu uimit de reacția bătrânului când se îndreptă spre micul dreptunghi.
– Stați, nu acolo!!! Nu, nu, nu acolo! Acela… nu e de vânzare. Nu, nu e de vânzare!
– Dar mă uit doar, nu-i fac nimic. E ceva special la el de nu mă lăsați să-l văd? întrebă amuzat.
După o tăcere preț de câteva clipe, piticul se uită pe sub ochelari la el („Doamne, ce comic e cu ochelarii ăștia mari!”):
– Da, este cel mai de preț obiect de aici. Practic, nu are preț…
– Mda? Ce știe să facă încât să fie atât de valoros? Spală, gătește? Are diamante-n el?
– Sunteți ironic, domnule, dar e un obiect periculos. Mă veți percepe drept nebun, dar simt că… vă pot spune micul lui secret. Da, da, simt că vă pot arăta… Sper să nu fie degeaba, șopti aproape imperceptibil piticul. Vedeți butonul cel mare? și-l duse de mână până aproape de dreptunghi. La a treia apăsare, opriți timpul.
– Ce fac?!?! Opresc… ce? Haideți, domnule, lăsați gargara de negustor pentru alți fraieri ce vă calcă pragul. Crezu că ori nu auzise bine, ori piticul făcea mișto de el. Crezu că-l supărase, dar văzu că omul se uita fix la el și zâmbea.
– Da, puteți opri timpul. Vreți să vă demonstrez? replică anticarul, de această dată începând să râdă. Un râs iritant, supărător.
– Da, aș vrea să văd și drăcovenia asta. Asta chiar n-o mai cred!
– Bine, dar să știți că mereu există riscuri, șopti din nou anticarul, măsurându-l din cap până-n picioare. Haideți afară, veți vedea mai bine.
Iar de aici începuse nebunia. L-a însoțit pe bătrân afară, unde acesta, după ce a râs din nou isteric, a apăsat de trei ori consecutiv butonul (unicul buton, e drept), iar tot ceea ce însemna viață sau mecanism s-a oprit în loc. Fustele femeilor fâlfâiau în nemișcarea celor ce le purtau, mașinile rămâneau imobile la semafor… Oamenii încremeneau în cele mai diverse și ciudate poziții, exact cum clipa celei de-a treia apăsări îi prindea. Avea senzația că trăiește într-un film, că e o poveste din care nu poate ieși. După o îndelungă negociere cu piticul anticar, cumpărase ceasul. Nu mai conta că dăduse mult, foarte mult pe el, dar… ce mai contează banii când ești stăpânul timpului? Se simțea dumnezeiește știind, văzând, intuind că poate opri timpul, că orice clipă încremenește după bunul său plac. Și cât de intensă era senzația! Luni, la serviciu, oprise de nenumărate ori timpul: îl scrisese pe ochi pe șeful său, aflat într-o sedință importantă cu un client japonez; legase șireturile colegilor de la birourile vecine; o pupase pe bunăciunea de secretară (promițându-și că data viitoare va face mai mult). Doamne, cât putese să fie de amuzant să facă tot soiul de chestii, iar nimeni să nu știe, să intuiască ce se petrecea!
Seara, obosit, ieșise în balcon să fumeze, având cu sine prețiosul său ceas. Anticarul îl avertizase să nu-l strice, căci o reparație, fie ea cât de mică, l-ar fi rupt de bani. Tot sâmbătă remarcase că doar el, ca posesor, și piticul, făurar al ciudatului obiect, nu se supuneau acțiunii sale. În rest, totul devenea nemișcare…
Se puse-n pat și porni televizorul pe știri, cum făcea-n fiecare seară. Se uită amuzat cum fața crainicului se blocase într-o grimasă când apăsă pe buton. Merse până la bucătărie, se uită pe geam și se puse din nou în pat. Dormi greu, până spre dimineață (așa simțea, cel puțin), când atinse cu mâna noptiera patului. Auzi un zgomot strident și se trezi panicat, rugându-se să nu fie adevărat, ca totul să fi fost un vis urât. Se uită înspăimântat la geamul spart al ceasului, la arcurile acestuia ce se împrăștiaseră pe podea… Nu-i venea să creadă. Se duse să se spele pe față, dar… apa nu curgea.
Realiză că adormise cu ceasul blocând timpul… Mii de șiroaie îi traversau întreaga suprafață a corpului. Panica, groaza și alte milioane de senzații îi traversau mintea. În goana sa spre anticariat, vedea mașini oprite-n intersecții, vânzători încremeniți încercând să iasă cu marfa afară…
Plânse tot drumul spre magazinul bătrânului pitic. Intră pe gangul umbros și… simți că leșină: în locul încăperii unde intrase cu nici trei zile-n urmă se afla un spațiu gol. Locul nu mai exista. Și nimic din ce era acum nu părea să arate că fusese ceva vreodată acolo.
Căzu în genunchi. I se păru că aude din nou râsul isteric al piticului.
Ionuț Catrina 